Judith MESZAROS, Îngeriada
De Ziua Mondială a Poeziei, să facem vorbire, mai multă vorbire – cu Îngeriada, Cartier de colecţie, 2022, pe masă – despre „Judith Mészáros – poetă unică în toată literatura noastră de după 1990, cu un destin contorsionat și dramatic, [ce] are acum parte, in absentia, de o revenire pe deplin meritată. Reluarea integrală a celor două cărți pe care le-a publicat ar putea însemna redescoperirea cuiva care a ridicat în tot scrisul său problema unui rău profund al umanității noastre strivite de Istorie și Societate, căruia Mészáros a încercat să-i țină piept printr-o scriitură tumultuoasă, de un brav și apăsat eticism” – de la Claudiu Komartin, îngrijitorul ediţiei, citire, având o Preafaţă de Rita Chirian şi o Postfaţă de Anastasia Gavrilovici.
„Îngeriada este un jurnal de martir care nu cunoaşte dogma în numele căreia se jertfeşte. Prezenţa care populează acest teritoriu poetic este de factură kafkiană, un damnat care ispăşeşte vina de a se fi născut, un condamnat absurd prins în roţile zimţate ale realului, cineva care nu mai recunoaşte frontiera dintre coşmarul visat şi coşmarul trăit”, remarcă Rita Chirian în Despre evanescenţe şi alţi demoni, în timp ce, pentru Anastasia Gavrilovici, „chiar titlul Îngeriada pare să evoce, printr-o alianţă sonoră şi ideatică, mineriada, realizând astfel o punere în abis pentru motivele fundamentale şi cauzalităţile istorice şi literare”, cu precizarea importantă că „Nu doar o simplă cartografiere a unor cronotopuri ale catastrofei (…), cât şi a locurilor memoriei, poezia Judithei Mészáros transpune filmul sângeros al contactului uman cu realitatea istorică resimţită ca toxică şi abuzivă” (Recluziunea lui Judith Mészáros). Se poate cita masiv de aproape oriunde în sprijinul acestor aserţiuni; în cele ce urmează, secvenţa b. din poemul Ritualul primăverii, cu un moto din Flori de mucigai de Arghezi:
„din sângele putred, din muceda moarte încolăcită în jur
pieptul surpat – cuib de fluturi zdreliţi
oase-nverzite, noduri de umbre greoaie
arsură-n fâşii zdrenţuroase carnea întreagă cândva
viermii însticlaţi viermuind şi lătrând în depărtare
cheală, luna, închisă în priviri
ghemotoace de vis pârjolit, sub unghii de brad
cioburi fărâmoase de silabă
crescute din restul de trup
aripi şi solzi, bandaje sfâşiate, nimfoze lexicale
crudă încă urma lăsată
crusta asprită, miez de ciupercă dulceagă
străbătută de vene subţiri, gălăgioase
(grădini perverse-ale morţii, suspendate în timp)
cu unghia lichidă zgâriu tăcerea şi-ating
cerul de brad, de ţărână
cerul de rouă:
din sângele-mi putred, din moartea întreagă ghemuită în mine
ţâşnească lumina
densă
şiroind peste morţi, peste vii”
Ce bucurie a fost s-o regăsesc pe Judith Mészáros în panoramica Antologie de Ion Pop, în 4 vol., Poezia românească după 1945, a cărui prezentare generoasă o prinde ca într-o picătură de chihlimbar (întunecat): „Obsesia fragmentării, rupturilor, sfâşierii, spargerii, sfărâmării lumii şi fiinţei, unifică o viziune mozaicală, cu piese în tensiune, ale căror margini de cioburi devin adesea incerte, fulgurante, în decor coşmaresc. (…) Este o energie în osmoză cu cea a cuvintelor impregnate de sânge organic, visceral”. Adaug, cu legitimă mândrie, că pe lângă cele două cărţi ale poetei – Îngeriada (1993) şi We all live in yellow submarine (1994) –, antologia (de colecţie!) de la Cartier conţine şi un poem în 5 părţi, ion paul sebastian, să-i zicem… Pentameronul J.M.