Împins din spate de ninsoarea care își făcea de cap afară, azi am picat la bar un pic mai devreme ca de obicei, cam pe la zece. Frigul m-a răzbit și am intrat să mă încălzesc un pic, bocănind pe dușumea cu bocancii mei înzăpeziți și lăsând în urma mea bălți de apă. Picioarele îmi erau ude și mi s-au făcut bocnă, iar fața îmi ardea și îmi era stacojie ca un rac fiert: așa cel puțin îmi arăta oglinda de la baie unde am mers să mă spăl pe mâini. Simțeam că dacă nu am să beau o sută de votcă, nu am să mai ajung niciodată la Ungheni, unde m-am pornit azi-dimineață când am ieșit din casă. Da, da, trebuia să înghit cât mai repede o sută de votcă, ca să nu mă trezesc cumva la spitalul de peste drum de bar, unde, dacă e să fiu sincer, nu prea aveam niciun chef să nimeresc. Doar o sută de votcă, nu mai mult, după care puteam să mă îndrept liniștit spre gară. Ca un făcut însă, toate mesele erau ocupate, cu excepția mesei patronului, care făcea niște calcule într-un caiet gros și nu mă lua în seamă. De fapt, și mie mi se rupea de el. În viața mea nu am discutat cu tipul, pentru că nu prea aveam despre ce. Nici măcar nu-l salutam când intram aici, unde, trebuie să recunosc asta, veneam foarte des.
