Mutilarea corporală, pedeapsă pentru uzurpatorii tronului bizantin

Era ceva total neobișnuit în Europa medievală, unde fiecare formațiune statală avea o dinastie conducătoare, cu reguli de moștenire a tronului laterală sau liniară. În Imperiul Bizantin, reușita uzurpatorului era pusă pe seama providenței, iar mutilarea lui (în cazul unei nereușite), la fel. Dacă un individ reușea să uzurpeze tronul, populația îl accepta, considerând că s-a înfăptuit voința lui Dumnezeu. Dar integritatea fizică și mintală era o condiție obligatorie, atât pentru împărați, cât și pentru preoți.
Această cerință a unui fizic neatins venea pe filieră persană-iraniană, iudaică și islamică timpurie. Importanța integrității fizice pentru a sta pe tronul Imperiului Persan a fost notată de Procopius în De bello persico, în care povestește cum Chosroe, regele perșilor, a moștenit tronul în detrimentul fratelui său, Zames, care avea un ochi deformat: „După lege, nu se poate ca un om cu un singur ochi sau care are orice altă diformitate să stăpânească peste perși”.

Practica mutilării corporale pentru a descalifica sau descuraja pretențiile la tron ale posibililor uzurpatori nu este exclusiv bizantină, nefiind patentată nici de teoreticienii puterii imperiale, nici de uzurpatori. O observăm încă din Antichitate, la anumite popoare (chinezi, persani, greci).

Mutilarea corporală, atât ca pedeapsă pentru diferite infracțiuni sau abateri, cât și pentru invalidarea unei posibile ascensiuni la tron, a ajuns în spațiul bizantin pe filială persană, în timpul domniei lui Heraclius. În Evul Mediu, cronicarul persan al-Tabari menționa că, la perși, era o tradiție din Antichitate ca nimeni să nu aspire la puterea imperială dacă avea vreun defect fizic.

Frumusețea și integritatea corporală – îmbrăcate în principii creștine

Potrivit cronicarilor și canoniștilor bizantini, integritatea corporală era singurul aspect care legitima aspirația la tron. O bună guvernare și administrare a imperiului era condiționată de frumusețe și de armonie corporală. Frumusețea și integritatea fizică erau văzute în Bizanț exprimând atât binele, cât și răul, în special în ceea ce privește moralitatea unui individ. Persoanele considerate urâte sau care aveau infirmități și dizabilități erau văzute ca fiind caraghioase, fiind uneori ținta amuzamentului celorlalți. De asemenea, se considera că integritatea fizică era un dat, care nu putea fi schimbat sau îmbunătățit.

 După ce a fost preluată de la perși, ideea a fost adaptată și îmbrăcată în principii creștine care protejau viața. Aceasta era considerată a fi dar de la Dumnezeu, pe care doar el îl poate lua înapoi. Prin urmare, pedeapsa cu moartea pentru uzurpatori sau pentru cei care contestau puterea imperială a fost înlocuită cu mutilarea corporală. Cu toate acestea, uneori, moartea survenea în urma mutilării făcute stângaci sau greoi ori din cauza infecției cauzate de instrumente nesterilizate, dar și din cauza furiei împăratului, care decidea moartea în locul mutilării.