Suntem zaruri printre doruri arămii
Nu știu cum ar fi lumea mea fără toamnă pentru simplul fapt că eu acum simt mai mult decât gândesc. Fiecare culoare, fiecare foșnet mă ajută să dau sens lucrurilor. Și este atât de potrivită firii mele: uneori caldă, alteori distantă şi atât de încărcată de contraste!
Încercați să pășiți pe o alee cu frunze arămii, dar să fiți detașați de griji și realități. Știți ce o să vedeți? Cea mai elegantă oglindă a efemerității noastre. În timp ce se rostogolește peste noi, Timpul își caută veșnicii care să îl accepte.
Când lucrurile din viața noastră o iau razna, fugi într-un crâmpei de toamnă. Doar pentru a da piept cu tine însuți. Ar fi un act de curaj, o spovedanie reală, presupunându-se că acolo, măcar cu tine însuţi, nu mai ai nicio mască, îţi îndrepţi spatele şi îţi numeri poverile. În timp ce adierea vântului răsfoiește frunzele, tu îți poți răsfoi sufletul. Valsul lor colorat îți amintește de toate valsurile vieții tale: atât de cele care ți-au bucurat sufletul. cât și de cele dansate pe cioburi de sticlă.
Când dai de tine, îţi pui cele mai multe întrebări. De ce uneori ai procedat așa și nu invers, de ce te-ai complăcut în situaţii fără sens, de ce ai ţinut aproape oameni care nu te întregesc, de ce ai rătăcit pe poteci care nu duc nicăieri, de ce nu ţi-ai fost aproape când trebuia, de ce te-ai lăsat dezamăgit, de ce ai stat lângă lucruri şi oameni care nu te inspiră, de ce ai spus cuvinte ce nu te definesc, de ce ai făcut fapte care nu te reprezintă? Şi, mai ales, de ce nu ai niciun răspuns la toate astea? Pentru că aşa se întâmplă: când dai timpul înapoi, când încerci să analizezi momente, în locul unor răspunsuri apare un gol ce nu îl umple mai nimic, nici măcar propria-ţi neputinţă.
Atâtea bucurii şi frământări încap într-o toamnă… Ne aducem aminte de celelalte toamne din viaţa noastră şi încercăm să le diferenţiem. Întoarcem file cu amintiri şi ne jucăm cu propriile slăbiciuni. Poate cineva să ne ia bucuria de a ne zugrăvi în minte şi suflete frumuseţea pădurilor tăcute? Nu. Poate cineva să ne oprească să conturăm emoţii şi să pictăm doruri? Nu. Printre faldurile albe ale crizantemelor poate cineva să ne strivească visurile? Nu.
Și, tot acolo, în acea eleganță a efemerității, de care vă spuneam mai sus, poți realiza că dacă nu știi să zâmbești, zâmbetul tău nu poate încânta pe cineva şi nici nu poți avea aşteptări pentru a primi zâmbete. Acolo, îți dai seama că dacă nu ştii să respecți, nu ai cum să aştepți respect şi nici respectul tău nu poate modela vreun caracter nefinisat.
Sigur că nici mirosul gutuilor, nici dorurile cu petale galbene nu ne vor șterge impresia că viaţa poate să pară aiurea prin unele întâmplări servite cu răceală. Dar eu cred că totul are un sens. Nici lecţiile neplăcute, nici oamenii nepotriviţi nu apar aşa degeaba, trebuie doar să avem răbdare pentru a le înţelege rolul. Oricum, dacă ai de înfruntat aroganţa vieţii, o vei înfrunta, iar dacă e să te bucuri de partea frumoasă a ei, te vei bucura. Toate se întâmplă cu un rost în momente ce nu le înţelegem imediat.Viaţa este jocul, cu mize mari sau mici, cu reguli, cu jucători ce joacă corect sau trişează. Însă doar jocul corect ne învaţă să fim compleţi, să fim oameni. Să lăsăm urme frumoase în vieţile celorlalţi, să ne dorim să fim doriţi şi aşteptaţi: aproape sau în gând…
Noi suntem îmbrăţişările câştigate, cuvintele uitate, bucuriile pierdute, prietenii plecaţi, privirile ascunse, lacrimile tăcute, muzica ascultată, cărţile citite, finaluri şi începuturi. Noi suntem oamenii pe care îi iubim, visele în care credem, clipele ce le irosim, amintirile trăite. Noi suntem zarurile care se pot rostogoli printre dansuri pe cioburi de sticlă, printre doruri arămii…
Nina Curița