Alexandru Tănase: Unirea cu România între sinceritate politică și ipocrizia indignării publice organizate
Anul 2026 a debutat, la nivel internațional, cu evenimente de greutate — de la arestarea lui Nicolás Maduro până la protestele antiteocratice din Iran —, iar pe ambele maluri ale Prutului părea să se fi instalat, temporar, o stare de relativă acalmie. Această acalmie s-a dovedit însă fragilă.
Declarația președintei Republicii Moldova, Maia Sandu, făcută într-un podcast britanic (The Rest Is Politics), a readus în prim-plan o temă cu profunde implicații politice, juridice și strategice: Unirea cu România. Răspunsul său, formulat fără echivoc — „Dacă am avea un referendum, aș vota pentru Reunirea cu România” — a generat reacții intense și polarizante, confirmând că subiectul rămâne unul sensibil, insuficient asumat și încă prost înțeles atât în România, cât și în Republica Moldova.
Reacțiile apărute ulterior — de la indignare până la acuzații de „trădare” — nu vorbesc atât de mult despre conținutul declarației, cât despre fragilitatea dezbaterii politice din România și Republica Moldova.
Pentru a evita orice formă de decontextualizare, este necesar să reproducem integral fragmentul relevant al discuției. Răspunsul Maiei Sandu a fost lipsit de echivoc: „Dacă am avea un referendum, aș vota pentru Reunirea cu România”.
La întrebarea firească „de ce?”, explicația oferită a fost la fel de directă: „Priviți la ce se întâmplă în jurul Moldovei astăzi, priviți la ce se întâmplă în lume. Devine din ce în ce mai dificil pentru o țară ca Republica Moldova să supraviețuiască, să existe ca democrație, ca țară suverană”.
În același timp, Maia Sandu a precizat că, din poziția de șef al statului, este obligată să țină cont de realitățile politice și sociale existente. „Ca președinte al Republicii Moldova, înțeleg că nu există o majoritate care să sprijine Unirea cu România, dar există o majoritate care sprijină aderarea la Uniunea Europeană și noi acționăm în acest sens. Este un obiectiv mult mai realist și ne ajută să ne protejăm suveranitatea”, a subliniat președinta.
Nu este pentru prima dată când Maia Sandu formulează această poziție în termeni aproape identici. Cu riscul unei imprecizii de memorie, cred că prima dată a enunțat-o într-un interviu acordat lui Vasile Botnaru. Ulterior, într-un alt interviu — cu Vitalie Cojocari, pe atunci la Pro TV București — a reluat, practic, aceeași afirmație: „Dacă am avea un referendum, aș vota pentru Reunirea cu România”.
Nu-mi amintesc ca aceste afirmații să fi deranjat pe cineva la momentul în care au fost făcute. Dimpotrivă, în contextul politic de atunci, ele au trecut aproape neobservate, ca un lucru relativ firesc: o parte importantă a publicului activ — social și politic — cu orientare proeuropeană împărtășea, în fond, aceeași opțiune, chiar dacă nu o formula în termeni atât de expliciți.
Mai mult, dacă ne amintim bine, cele mai consistente critici la adresa Maiei Sandu veneau tocmai din zona unionistă. Motivul era limpede: PAS, prin poziția sa dominantă în politica moldovenească, a „absorbit” unionismul ca energie politică, reducându-l, într-o anumită măsură, la un reflex identitar fără traducere electorală autonomă.
Ce s-a întâmplat, atunci, și de ce a urmat o asemenea reacție la ceva ce era, în fond, deja cunoscut? Răspunsul este unul singur: contextul. Iar contextul, astăzi, este cu totul altul.
Declarațiile similare ale Maiei Sandu au fost făcute înainte de război. La acel moment, aproape nimeni nu trata ca pe o ipoteză de actualitate un proiect de reunificare a celor două state românești: nimic nu indica perspectiva unei agresiuni militare în toată regula declanșate de Rusia împotriva Ucrainei. Frontierele păreau de neclintit, iar asemenea afirmații erau percepute mai curând ca exerciții de poziționare — uneori chiar ca un soi de vodevil politic — decât ca premise pentru consecințe concrete.
Astăzi, însă, lucrurile stau altfel. Trăim într-o epocă în care se discută deschis despre reconfigurări de frontiere, iar dorința noastră — a românilor din Republica Moldova — de a trăi în Uniunea Europeană, în siguranță, alături de România, capătă o cu totul altă încărcătură: nu doar una politică sau strategică, ci una existențială, legată direct de supraviețuirea într-un context de pericol iminent.
Această dimensiune existențială nu este o abstracție și nici un exercițiu retoric. Ea se traduce în imagini pe care le vedem zilnic, la câteva sute de kilometri de noi. Noi nu vrem să vedem pe străzile Chișinăului tancuri rusești — aceleași tancuri care, astăzi, omoară mii de oameni nevinovați în teritoriile ocupate din Ucraina. Nu vrem ca orașele noastre să devină Bucea sau Mariupol, nume care au încetat demult să mai fie simple toponime și au ajuns să desemneze, în conștiința publică, un tipar al atrocităților.
Din aceste motive, declarațiile Maiei Sandu nu mai pot fi analizate în registrul confortabil al teoriei sau al retoricii pășuniste. Ele trebuie citite într-o altă cheie: una a consecințelor, cu valențe practice și, în condițiile actuale, cu șanse reale — chiar dacă incomode — de a deveni parte dintr-un scenariu politic posibil.
Pentru început, cred că merită să clarificăm substanța acestei declarații, înainte de a o încărca cu etichete și intenții ascunse. În esență, Maia Sandu a făcut ceea ce rareori se mai vede în politica românească: a fost sinceră cu societatea care i-a încredințat mandatul, exprimându-și opțiunea personală asupra unui subiect de maximă sensibilitate. Acest subiect nu este unul „de nișă” sau rezervat studiourilor de televiziune: el se discută, de fapt, peste tot — de la piețe și birouri până la cinele de la bucătărie.
În Republica Moldova, frica de război nu este un moft mediatic și nici o temă de campanie: este o stare de fond. Distanța de la Palatul Prezidențial din Chișinău până la primul militar rus nu se măsoară în metafore, ci în kilometri — aproximativ 30-35.
Pe plan politic, tabloul este completat de existența unei coloane a cincea numeroase, care, indiferent ce haine ideologice îmbracă la suprafață, servește în esență aceleași interese: ale serviciilor speciale rusești. Sunt actori gata, la nevoie, să dinamiteze situația internă și la fel de gata să încheie un „deal” cu Putin pentru a accede la putere, în schimbul acceptării — mai mult sau mai puțin mascate — a unei noi ocupații rusești.
Memoria noastră colectivă păstrează încă suficient de vii imaginile atrocităților comise de trupele de ocupație sovietice în Basarabia, în 1940 și 1944: omoruri în masă, violuri, „gropi cu var” în care au fost îngropate — la propriu — elitele noastre politice, culturale și religioase.
Există încă oameni vii care au supraviețuit politicilor de exterminare practicate de Rusia sovietică: foamete organizată, deportări în masă, ruperea brutală a țesutului social — un proces care a condus, direct sau indirect, la nimicirea a mai mult de o treime din populația Basarabiei. Știm, de asemenea, cum au funcționat transferurile masive de populație dinspre Rusia: ca instrument de inginerie demografică, menit să schimbe proporțiile etnice și să fragilizeze identitatea românească majoritară.
Iar dacă cineva ar vrea să creadă că acestea sunt doar pagini îngălbenite din manuale, e suficient să privească la Crimeea anexată: confiscarea și preluarea proprietăților, jefuirea mediului de afaceri și a resurselor locale, epurări ale etnicilor ucraineni, impunerea forțată a cetățeniei ruse. În esență, aceeași logică, adaptată vremurilor: ocupantul nu vine să-ți dea ceva, el vine să-ți ia ceea ce ai. Ar fi naiv să ne imaginăm că, în cazul unei invazii rusești a Republicii Moldova, am beneficia de un tratament diferit.
În acest context, merită spus câteva lucruri și despre alolingvii din Republica Moldova. Mulți dintre ei rămân, inevitabil, conectați informațional la ceea ce se întâmplă în Rusia și văd cu ochii lor transformarea Rusiei putiniste într-un fel de „Gulag” putinist — cu deosebirea importantă că Gulagul stalinist era, în esență, unul ideologic, pe când cel de astăzi este unul securisto-cleptocratic. Tocmai de aceea, e o eroare să presupunem că vorbitorii de limbă rusă „așteaptă” cu entuziasm instalarea putinismului la Chișinău: în eventualitatea unei anexări, foarte puțini își doresc, în mod real, să trăiască într-un stat în care frica, jaful și arbitrarul sunt instituții.
Din aceste considerente, discuțiile despre Unirea cu România, chiar dacă păstrează aceeași formulă ca înainte de război, sunt astăzi încărcate diferit și sunt receptate altfel de populație. Ele capătă, inevitabil, valențe practice: scot tema Unirii din registrul romantismului poetic și o încadrează — poate pentru prima dată cu adevărat — în registrul politicilor reale.
Astfel, Maia Sandu nu a făcut, în fond, altceva decât ceea ce ar trebui să facă un lider de stat responsabil: să fie sincer cu comunitatea pe care o conduce în privința riscurilor și pericolelor reale și să indice, fără ocolișuri, posibile soluții de supraviețuire în fața acestor riscuri.
Ce om lucid și bine intenționat ar putea contesta afirmația Maiei Sandu potrivit căreia „devine din ce în ce mai dificil pentru o țară ca Republica Moldova să supraviețuiască, să existe ca democrație, ca țară suverană”? Și cine, dintre cetățenii acestei țări, nu înțelege că singura garanție reală, în acest moment, este armata ucraineană, care — cu prețul vieții propriilor soldați — oprește ofensiva imperială rusă? O ofensivă care, în mod evident, nu are intenția să se oprească la teritoriile ucrainene ocupate.
Obiectivul lui Putin nu este ambiguu: refacerea, sub diverse forme, a spațiului sovietic. Dacă în cazul statelor baltice acest proiect este complicat de umbrela NATO, în cazul Basarabiei ecuația ar fi mult mai simplă: o parte a teritoriului este deja ocupată prin Transnistria, există o enclavă cu minorități imperiale la Comrat, iar scena politică este traversată de o clasă politică dispusă la compromisuri cinice și trădări repetate. În aceste condiții, vulnerabilitatea nu este o ipoteză teoretică, ci o realitate structurală.
Nu doar Maia Sandu, ci orice om întreg la minte înțelege aceste lucruri. Iată de ce reacția cea mai violentă nu a venit din zona dezbaterii oneste, ci dinspre tot ce este mai putinist și mai toxic — nu doar în Basarabia, ci și în România — unde asemenea declarații sunt percepute, instinctiv, ca o amenințare directă la adresa proiectului lor: menținerea Republicii Moldova într-o zonă gri, vulnerabilă și manipulabilă.
Igor Dodon — politician de curte al Kremlinului, acuzat în repetate rânduri că a servit interesele Moscovei cât timp a fost președinte — și care, după declanșarea agresiunii ruse împotriva Ucrainei, a mers prin zonele găgăuze alimentând separatismul cu mesajul „товарищи наши уже рядом” (tovarăși ai noștri sunt aproape), are obrăznicia să o ia la rost pe Maia Sandu pentru simplul fapt că a spus: „Dacă am avea un referendum, aș vota pentru Reunirea cu România”?
Dodon, Tkaciuc, Bătrîncea și toată această promiscuitate cu pretenții de politicieni, care i-a sărit la gât președintei Maia Sandu, în timp ce visează — mai fățiș sau mai prudent — la ziua în care trupele ruse ar intra în Republica Moldova ca să-i aducă din nou „la treucă”, nu au niciun drept să țină lecții de morală altora. Niciunul.
În mod normal, asemenea personaje ar trebui pur și simplu să tacă. Așa cum se tace la mort.
Revenind la realitățile noastre — și, mai precis, la perspectiva integrării europene ca posibil scut pentru Republica Moldova în fața unei agresiuni rusești — e cazul să ieșim din zona iluziilor și să spunem lucrurilor pe nume: aceste perspective sunt, deocamdată, mai fragile decât par, chiar dacă sunt rostite tare și cu intonație triumfalistă.
Dincolo de mesajele optimiste din campaniile electorale, viața reală funcționează în alt registru. Extinderea Uniunii Europene este legată, direct, de evoluțiile de pe frontul de est al Ucrainei. Iar evoluțiile din Ucraina depind, la rândul lor, de poziția Statelor Unite — o variabilă binecunoscută pentru volatilitatea ei. Mai rămâne, în plus, întrebarea deloc teoretică dacă toate statele membre ale UE ar accepta, la un moment dat, integrarea unor țări care au trupe rusești pe teritoriul lor.
Europa este un continent al democrațiilor, iar democrațiile schimbă guverne. Nimeni nu poate ști cu certitudine cine va conduce Germania sau Franța peste patru-cinci ani și dacă va mai exista aceeași deschidere politică pentru extindere. Ecuația europeană are, așadar, prea multe variabile, ca să ne bazăm exclusiv pe un singur proiect, ignorând posibilitatea — foarte reală — de a rămâne blocați într-o „zonă tehnică”, așa cum sunt blocate de ani buni Albania și Macedonia de Nord.
Din aceste considerente, devine o chestiune vitală — existențială, dacă vreți — să analizăm rațional și perspectiva unui proiect unionist, nu ca slogan, ci ca opțiune strategică. În această cheie, declarația Maiei Sandu ar trebui citită și în paralel cu declarațiile președintelui Nicușor Dan făcute în Germania, tot pe o platformă internațională.
Nu putem exclude că miza acestor intervenții este cât se poate de clară: transmiterea unui mesaj către partenerii europeni că Republica Moldova nu-și poate permite luxul să fie ținută la nesfârșit în anticamera integrării, „driblată” cu formule frumoase și condiționalități tehnice până la judecata de apoi. Într-o regiune în care securitatea se negociază sub presiune, amânarea perpetuă nu mai este o politică — este un risc.
În contextul acestei discuții, se impune o clarificare esențială privind raportul dintre cele două proiecte invocate frecvent ca fiind alternative sau chiar opuse: Unirea cu România și integrarea europeană. În realitate, aceste două opțiuni politice nu sunt divergente, ci profund convergente.
Integrarea europeană presupune, înainte de toate, dispariția frontierei fizice și o integrare profundă, în primul rând cu România — statul cu care Republica Moldova împărtășește comunitatea de limbă, cultură și istorie. La rândul său, Unirea, ca proiect politic, ar însemna integrarea imediată a Basarabiei în Uniunea Europeană. Altfel spus, ambele proiecte conduc, prin căi diferite, către același rezultat.
În consecință, ar trebui să începem chiar de acum să privim problema Unirii cu România ca pe un proiect — nu ca pe o emoție periodică și nici ca pe o lozincă de campanie —, la fel cum privim, în mod serios, procesul de integrare europeană. Un proiect înseamnă, înainte de toate: o foaie de parcurs pusă pe hârtie, etape tehnice clar definite, estimări oneste ale costurilor și ale beneficiilor.
Altfel spus, dacă vrem ca această opțiune să rămână mai mult decât o conversație „de principiu”, trebuie să fim pregătiți să o gândim ca pe o politică publică: cu instrumente, cu calendar și cu o minimizare realistă a riscurilor.
Referitor la referendum, se cuvine să fie spuse câteva lucruri fără ocolișuri. Nici în 1812, nici în 1940, nici în 1944, atunci când Rusia a anexat acest teritoriu, nu a existat vreun referendum. De aceea, nu e deloc clar dacă, pentru repararea unei nedreptăți istorice, criteriul moral ar trebui să fie, neapărat, un plebiscit. Situația seamănă, într-o anumită măsură, cu aceea a unei persoane răpite și ținute în captivitate, pe care o întrebi, printr-un „referendum”, dacă are voie să se întoarcă acasă.
Cu toate acestea, trăim într-o lume reală, iar un asemenea proiect — tocmai pentru că ar fi major și ireversibil — va trebui validat democratic. Iar șansele unui asemenea plebiscit nu sunt deloc neglijabile: majoritatea cetățenilor Republicii Moldova vor alege, foarte probabil, siguranța, liniștea și pacea ca alternativă la spectrul unei noi ocupații rusești.
Inclusiv alolingvilor trebuie să le explicăm, fără patimă și fără superioritate, că idealul Unirii nu este îndreptat împotriva lor, ci poate fi în beneficiul tuturor. Unindu-ne cu România, am reintra deplin în spațiul civilizației occidentale, unde protecția minorităților naționale nu este o concesie, ci o normă, iar securitatea și demnitatea individului nu depind de capriciul unui regim.
Dar pentru ca această discuție să fie una matură, trebuie să fim sinceri cu societatea. Să spunem lucrurilor pe nume. Să nu îmbătăm oamenii cu apă rece.
Și să înțelegem, în cele din urmă, ceea ce evităm adesea să recunoaștem: soarta noastră este, până la urmă, în mâinile noastre.