Cum moare Kremlinul de grija României și a Republicii Moldova
de Mihai Isac
Interviul ambasadorului rus la București, Vladimir Lipaev, nu trebuie lectorat ca o analiză neutră a relației dintre România și Republica Moldova, ci ca o piesă de comunicare strategică a serviciilor de spionaj ruse. Schema este ușor de recunoscut și pornește de la câteva elemente reale, și anume faptul că unirea dintre cele două maluri ale Prutului nu are astăzi o majoritate clară în Republica Moldova, dar și de la faptul că România are dificultăți economice și că în societățile din regiune există tensiuni identitare. Operațiunea specială de presă în care joacă diplomatul rus împinge aceste elemente ale realității până la concluzia dorită de Kremlin, și anume că orice apropiere dintre Chișinău și București ar fi ilegitimă, destabilizatoare și îndreptată împotriva Rusiei.
Numai că această construcție ignoră datele esențiale din prezent, care confirmă dorința de apropiere a R. Moldova de UE, mai ales de România. Chișinău are negocieri de aderare la Uniunea Europeană deschise din iunie 2024, referendumul constituțional din octombrie 2024 a validat obiectivul integrării europene, iar alegerile parlamentare din septembrie 2025 au reconfirmat o majoritate proeuropeană. Ultimele sondaje au demonstrat o creștere semnificativă a numărului celor care susțin unirea cu România, fără a lua în calcul imensa diaspora basarabeană, formată în mare parte din unioniști.
Primul mare artificiu al ambasadorului este rescrierea selectivă a istoriei. Lipaev vorbește despre 1918 și 1941 exclusiv în termenii ocupațiilor românești, dar trece sub tăcere faptul că după Primul Război Mondial unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută prin tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, semnat de România, Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, chiar dacă Uniunea Sovietică nu a recunoscut-o. Tot el evită să spună limpede că în iunie 1940 URSS a impus României cedarea Basarabiei, Nordului Bucovinei și a Ținutului Herța în urma pactului Ribbentrop-Molotov. Cu alte cuvinte, istoria regiunii nu poate fi redusă onest la formula comodă România a ocupat, Rusia a protejat. Realitatea este mult mai incomodă pentru basmele istorice rusești. Spațiul dintre Prut și Nistru a fost disputat de imperii, regimuri autoritare și state naționale, iar Moscova nu a fost un arbitru inocent, ci unul dintre actorii centrali ai acestei istorii coercitive. Majoritatea etnică românească a fost afectată de deportări, războaie, politici de deznaționalizare, foamete organizată și colonizări cu grupuri etnice străine de acest spațiu.
A combate propaganda rusă nu înseamnă însă a idealiza România interbelică sau perioada administrației românești din timpul războiului. Dimpotrivă, analiza serioasă cere tocmai refuzul simplificării.
Exact aici se vede manipularea lui Lipaev, având în vedere că el invocă numai crimele și abuzurile românești, ștergând aproape complet represiunea sovietică. Or, chiar Președinția Republicii Moldova a comemorat deportările operate de autoritățile sovietice în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, când peste 25.000 de oameni au fost trimiși forțat în Rusia și Kazahstan. Interviul ambasadorului rus înceară să transforme o istorie tragică într-un rechizitoriu unilateral împotriva României și într-o achitare implicită a Rusiei.
Una dintre tezele centrale ale lui Lipaev, și anume că Bucureștiul ar împinge activ R. Moldova spre desființarea statalității sale, nu este susținută de fapte. Chiar și atunci când Maia Sandu a spus, în ianuarie 2026, că ar vota personal pentru unire într-un referendum ipotetic, ea a adăugat că integrarea europeană rămâne obiectivul realist și imediat, tocmai pentru că unirea nu are sprijin majoritar. Acest detaliu contează enorm, având că între o opțiune personală exprimată într-un scenariu ipotetic și o politică de stat există o distanță uriașă. Din datele oficiale ale UE reiese că dosarul central al Republicii Moldova este astăzi aderarea la Uniunea Europeană, cu reforme, screening și negociere pe acquis. Lipaev atacă, de fapt, o ipoteză maximalistă pentru a discredita un proces real care are alt nume și altă natură, mai excat integrarea europeană.
Aici merită făcută o distincție esențială, pe care ambasadorul o evită deliberat. Faptul că unirea nu are majoritate în Republica Moldova nu înseamnă că populația respinge România sau că memoria istorică funcționează, așa cum spune el, ca un vaccin antiromânesc. Sondajele arată mai degrabă altceva, și anume o societate care ține la statalitatea proprie, dar care susține mult mai clar drumul european decât orice formulă de reintrare în sfera de influență rusă.
Datele din diferite sondaje nu confirmă teza antiromânească a ambasadorului rus, ci preferința cetăețenilor moldoveni pentru o formulă de securitate, prosperitate și modernizare care păstrează statul R. Moldova și îl mută mai aproape de UE.
La fel de discutabilă este acuzația de românizare forțată. În această privință, ambasadorul rus încearcă să prezinte drept ingerință străină ceea ce, juridic și constituțional, ține de evoluția internă a Republicii Moldova. Curtea Constituțională a Moldovei a stabilit încă din 2013 că Declarația de Independență, care folosește explicit termenul de limbă română, are valoare de text constituțional și prevalează asupra formulării mai vechi din articolul 13. Așadar, predarea limbii române în școli nu este o operațiune de colonizare simbolică orchestrată de București, ci expresia unei clarificări constituționale și identitare asumate în interiorul statului moldovean.
Este situația reală a unei societăți ieșite dintr-o lungă perioadă de standardizare sovietică, în care terminologia lingvistică a fost mult timp instrumentalizată politic. În acest punct, argumentul ambasadorului rus nu este doar polemic, ci și fragil din punct de vedere juridic.
În același registru al exagerării intră și invocarea pașapoartelor românești ca dovadă de capturare a R. Moldova de către România. Faptul că foarte mulți cetățeni ai R. Moldova au și cetățenie română este real, dar din acest fapt nu decurge automat nici un plan de lichidare a statului moldovean. Dubla cetățenie spune mai degrabă ceva despre istoria comună, dar și despre legăturile culturale, sociale, economice și familiale dintre cele două maluri ale Prutului. În Europa de astăzi, dubla cetățenie nu este probă de anexare, ci fenomen social și juridic larg răspândit. A trata această realitate ca pe o probă a unui complot geopolitic este o deformare tipică discursului imperial rus. Orice apropiere voluntară de Vest este descrisă ca pierdere de suveranitate, în timp ce influența rusă este prezentată drept stare firească.
Și interpretarea sa despre conflictul bisericesc din Republica Moldova este incompletă. Lipaev vorbește despre o invazie canonică românească, dar eludează un fapt esențial. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în cauza Metropolitan Church of Bessarabia and Others v. Moldova că refuzul autorităților moldovene de a recunoaște Mitropolia Basarabiei a încălcat libertatea religioasă și dreptul la un recurs efectiv. Ulterior, după modificări legislative, Mitropolia Basarabiei (n.r.-parte a Patriarhiei Române) a fost înregistrată legal, iar Consiliul Europei a prezentat cazul ca pe un exemplu de protecție a libertății religioase. Asta schimbă complet cadrul discuției. Problema nu este că România cotropește bisericește Moldova, ci că într-un stat democratic pluralismul religios nu poate fi redus la monopolul unei singure jurisdicții. Existența mai multor loialități religioase într-o societate poate produce tensiuni, dar nu poate fi descrisă onest, în bloc, ca o operațiune politică ilegitimă. În acest punct, ambasadorul confundă libertatea religioasă cu obligația credincioșilor de a rămâne într-o structură convenabilă geopolitic Moscovei. Orice demers de revenire la Patriarhia Română a parohiilor din Basarabia este considerată o amenințare la adresa dominației bisericii ruse între Prut și Nistru.
Pe terenul securității, interviul devine și mai transparent din punct de vedere propagandistic. Lipaev susține că centrul NATO din România ar fi dovada pregătirii războiului Europei cu Rusia. Numai că descrierea oficială NATO spune altceva, și anume că acesta este o structură care coordonează furnizarea de echipamente militare și instruirea pentru Ucraina, iar NATO precizează explicit că nu este implicată în livrarea mai departe a ajutorului în interiorul Ucrainei. Nu vorbim, deci, despre o acțiune de război anti-rus desfășurată din România, ci despre o infrastructură de coordonare și sprijin pentru un stat atacat. Mai mult, mass-media internațională a documentat repetat violări ale spațiului aerian aliat de către drone și rachete rusești, inclusiv incidente care au afectat România. Când Moscova atacă infrastructură ucraineană la câțiva kilometri de granița românească și fragmente de drone ajung pe teritoriul României, este greu de susținut cu seriozitate că Bucureștiul inventează o amenințare mitică. Amenințarea nu este imaginară, ea are coordonate, resturi ale unor sisteme de armament distruse și comunicate oficiale.
România ajută Ucraina, desigur, iar ambasadorul rus încearcă să prezinte această politică drept o alegere ideologică anti-rusă. În realitate, explicația este mult mai simplă și mai serioasă. România are 650 de kilometri de frontieră cu Ucraina, a donat un sistem Patriot, antrenează piloți ucraineni și a devenit principala rută alternativă pentru exporturile ucrainene prin portul Constanța după invazia rusă. Sprijinul pentru Kiev nu este expresia unei beții militariste, ci răspunsul unui stat de frontieră la efectele concrete ale războiului.
Chiar atunci când în societatea românească există oboseală, controverse sau costuri, logica de securitate rămâne aceeași. Dacă Rusia destabilizează Ucraina, riscurile pentru România cresc, nu scad. Ambasadorul cere, în esență, ca România să ignore propriul interes strategic și să trateze agresiunea rusă ca pe o neînțelegere a altora. Or, nici geografia, nici faptele ultimilor ani nu permit un asemenea lux retoric. Rusia niciodată nu a renunțat la visul ocupării ori controlului gurilor Dunării.
Capitolul economic este poate cel mai bun exemplu de amestec între adevăr parțial și concluzie falsă. Da, economia României a traversat și traversează un moment dificil. Eurostat a consemnat România cu cea mai mare rată anuală a inflației din UE la final de 2025. Dar de aici până la a spune că problemele sunt desigur efectul direct al sancțiunilor anti-rusești este un salt propagandistic, nu analitic. Atât Comisia, cât și FMI indică și cauze interne foarte clare, și anume politici fiscale prociclice, consum privat alimentat de salarii, dezechilibre externe, eliminarea plafonării la energie și creșteri de TVA. Mai mult, datele oficiale ale ECB arătau datoria publică a României la 58,87% din PIB în trimestrul al treilea din 2025, ceea ce face cel puțin discutabilă afirmația ambasadorului că aceasta a depășit 60%” Cu alte cuvinte, economia României are probleme reale, dar Lipaev simplifică abuziv atât cauzele, cât și cifrele.
La fel de forțată este și ideea că România ar fi pus sub „control direct” securitatea energetică a Republicii Moldova. Ce s-a întâmplat în realitate este aproape opusul versiunii ruse. UE și instituțiile financiare europene au investit în interconectarea R. Moldova cu piața energetică europeană prin România tocmai pentru a reduce vulnerabilitatea Chișinăului față de șantajul energetic rusesc. În 2025, Consiliul UE a aprobat un pachet de aproape 1,9 miliarde de euro pentru reforme și creștere economică în R. Moldova, iar Comisia Europeană a convenit cu Chișinăul o strategie de doi ani pentru independență și reziliență energetică, al cărei scop declarat este decuplarea de insecuritatea livrărilor rusești și integrarea deplină în piața energetică a UE. Proiectele de interconectare electrică via România sunt descrise explicit drept instrumente pentru creșterea stabilității și fiabilității aprovizionării R. Moldova. A numi această diversificare subordonare față de București înseamnă, practic, a susține că orice ieșire din dependența de Moscova este o formă de aservire. Este exact tipul de logică prin care Kremlinul confundă suveranitatea vecinilor săi cu obligația lor de a rămâne vulnerabili la Rusia.
În plus, interviul are o slăbiciune structurală importantă. Acolo unde tonul devine maximalist, propriile lui concesii îl subminează. Ambasadorul vorbește dramatic despre rusofobie, discriminare și ostilitate sistemică, dar admite în același timp că ambasada nu a primit recent sesizări privind încălcări grave ale drepturilor cetățenilor ruși, agresiuni juridice serioase sau provocări deliberate. Asta nu anulează existența unor dificultăți punctuale, dar arată disproporția dintre descriere și probă. Când limbajul este apocaliptic, iar exemplul concret lipsește sau este chiar relativizat de autorul acuzației, avem de-a face mai curând cu o narațiune de mobilizare decât cu o documentare riguroasă.
Ceea ce lipsește aproape complet din discursul lui Lipaev este chiar factorul care explică mare parte din evoluțiile pe care le condamnă, și anume comportamentul Rusiei. Uniunea Europeană a sancționat persoane și entități implicate în destabilizarea Republicii Moldova, invocând explicit activități hibride rusești. Mass-media internațională a relatat despre acuzații oficiale de cumpărare de voturi și finanțare ilegală venite dinspre rețele pro-ruse, iar instituțiile europene și summitul UE-R. Moldova au condamnat presiunile și ingerințele Moscovei asupra proceselor democratice moldovenești.
În paralel, Rusia menține trupe de ocupație și muniții în Transnistria, iar UE continuă să ceară retragerea tuturor militarilor ruși din regiune. Așadar, adevărata inversare operată de această operațiune specială de propagandă este următoarea, mai exact actorul care exercită presiune militară, energetică și hibridă asupra R. Moldova se prezintă drept apărător al suveranității R. Moldova, în timp ce România și UE, care oferă finanțare, interconectare, negocieri de aderare și sprijin instituțional, sunt prezentate drept amenințarea principală. Tocmai această răsturnare a raportului dintre fapt și narațiune este miezul propagandistic al interviului.
Trebuie să specificăm că nu este că toate afirmațiile ambasadorului sunt false în bloc. Unele pornesc de la fapte reale, inclusiv faptul că unirea nu are majoritate clară, România are probleme economice, iar societatea din R. Moldova este fragmentată. Dar aproape fiecare fapt real este încadrat astfel încât să producă o concluzie falsă. Dintr-o memorie istorică selectivă se fabrică o delegitimare a legăturilor românești dintre cele două maluri ale Prutului.
Dintr-o opțiune personală exprimată ipotetic de Maia Sandu se fabrică un plan de lichidare a statului. Dintr-un mecanism NATO de coordonare se fabrică pregătirea războiului. Din dificultăți economice reale se fabrică dovada eșecului sancțiunilor. Și din diversificarea resurselor energetice ale R. Moldova se fabrică imaginea unei capturi românești. Tocmai de aceea, interviul trebuie combătut nu prin sloganuri inverse, ci printr-o metodă mai simplă și mai eficientă, și anume readucerea și redarea faptelor în contextul lor real. Acolo, basmele ambasadorului rus se destramă aproape singure.